﻿Învăţători fără posturi


Când în toamna trecută actualul ministru al şcoalelor, D. Dr. C. Angelescu, se instală la conducerea învăţământului, am asistat cu toţii la o undă de entuziasm ce cuprindea corpul dăscălesc, entuziasm isbucnit din sufletul unui corp didactic hrănit din belşug cu speranţe şi iluzii. Dând frâu liber unei legitime dorinţe de a face binele şi necunoscând poate îndeajuns greutăţile ce-i stăteau în cale, D. Dr. Angelescu promitea solemn – şi credeam că şi sincer – plasarea tuturor normaliştilor cu diplomă. Astfel de declaraţii ce păreau să nu aprindă minţile constrânse de nevoia a crede cu uşurinţă.
D. Dr. Angelescu şi-a dat silinţa să se ţină de promisiune, continuând cu destul succes sforţările făcute de predecesorii săi pentru săvârşirea şomajului învăţătoresc. N’a trecut însă nici un an încheiat şi bilanţul strădaniilor nu se prezintă cu rezultatele care se aşteptau. Câteva mii de învăţători rămân fără posturi. Băieţii din seriile 1922, 23 şi 24, iar fetele din 1933 şi 1934 nu găsesc plasament ca titular. Ceea-ce se va putea face cu suplinirile nu va putea să remedieze un rău care este mult prea adânc, pentru a putea fi vindecat cu astfel de măsuri.
De acum s’a convins şi cine mai era de convins că n’a fost rea voinţă nici la predecesorii actualului ministru, că problema este greu de rezolvat.
Aceasta nu înseamnă însă că lucrurile trebuie să rămână în situaţia de azi. În primul rând, însăşi şcoala primară trebuie pusă în situaţia de a putea primi pe toţi copiii în vârstă de școală, ceeace, presupune o nouă dificultate materială în plus, pe lângă grija de a o reforma programatic pentru a o pune pe temelii fireşti.
Dacă acest lucru se realizează şi toţi copiii de şcoală vor fi îmatriculaţi, şcoala va simţi nevoea unui corp didactic mult mai numeros. Avem astăzi circa 43.000 de învăţători; va fi necesar să avem nu mai puţin de 60.000. 
Pentru a ajunge acolo se cere însă să procedăm treptat şi cu prudenţă. Şi se mai cere un lucru: să lăsăm la o parte atitudinile demagogice şi neserioase în materie de învăţământ popular şi să lucrăm serios pentru a pune în fiecare zi o piatră mai mult la temelia lui.
Iar deocamdată grija tuturor trebue să fie plasarea învăţătorilor, cari n’au posturi pentrucă e un non sens să ai şi copii pe care n’are cine-i învăţa şi învăţători cari n’au cui preda.
